Titlul spune totul: Homo Electus – o reflecție înfiorătoare asupra impasului evolutiv al politicii post-umane și post-stabilității. Liderii epocii noastre – Putin, Trump, Musk, Kim – nu sunt descriși ca bărbați, ci ca niște marionete de date distorsionate, pline de luciu pixelat și reciclate prin agitația nesfârșită a fluxului media. Sunt mai puțin figuri de autoritate și mai degrabă manifestări ale unei culturi în care vizibilitatea, influența și performanța sunt monedele de schimb supreme.

Când intrăm, suntem întâmpinaţi de o pereche de monoliți gemeni – Putin și Trump, reprezentați ca moștenitori grotești ai Muntelui Rushmore. Gurile lor, reproduse la infinit ca tapet, formează un cor de oratorie sintetică. În ecoul lor, realitatea este remixată ca farsă, satira se transformă în adevăr, iar puterea devine o memă. În loc să creeze artă în sensul tradițional, Carnariu eșantionează și remixează starea de rău a timpurilor noastre, creând un colaj de colaps spiritual și estetică a supravegherii. Lucrările sale prezintă o coliziune brutală de oglinzi sparte și forme saturate de date. Într-o reimaginare sfâșietoare, IUBIREA lui Robert Indiana este eviscerată și reconstituită într-un strigăt gutural de ZERO, TOXIC, MINCIUNI. Sentimentalismul pop este golit și reasamblat cu materiile prime ale ironiei, groazei și decăderii culturale.

Mai jos se desfășoară o reprezentare a unei cortine digitale – un flux nesfârșit de social media. Funcționează atât ca văl, cât și ca revelație, ascunzând substanța în spatele spectacolului și expunând fluxul ca noua infrastructură suverană a adevărului și credinței.

Într-o cameră separată ne întâmpină o statuie hibridă – Demi-Putin / Demi-Trump – parte zeitate, parte dictator, încoronată pe un soclu strălucitor: un porc cibernetic care pulsează cu un cod. Este grotesc, comic, profetic – un monument dedicat lui Homo Electus, suveranul post-uman ales algoritmic, proiectat memetic.

Acesta nu este un spațiu neutru. Este o zonă schizotopică, unde granițele se dizolvă, ideologiile se defectează, iar realul este supracodificat de virtual. Asistăm la o halucinație tehnopolitică, o farsă pusă în scenă pe o scenă globală, unde granițele dintre guvernare și teatru, lider și influencer, război și simulare se estompează într-o buclă de feedback psihopolitic imersivă.

Opera lui Carnariu operează în zona obscură a judecății algoritmice, unde autoratul, participarea și vizionarea nu mai sunt distincte. Picturile (dacă pot fi numite așa) depășesc imagistica tradițională și pătrund într-o criză post-digitală a simțurilor. Expoziția nu este o destinație, ci o negociere: între platformă și utilizator, memă și stat, propagandă și parodie. Ceea ce reiese este o experiență estetică prinsă în revărsarea semiocapitalismului, unde limbajul vizual se dizolvă, se recodifică și, în cele din urmă, devine o armă.

Schizotopia este un spațiu în care anxietatea post-internet se ciocnește cu nihilismul ornamentat și unde memele sunt chemate din mormânt pentru a ne bântui. În lumea lui Carnariu, identitatea însăși este fracturată și pâlpâie, prinsă în agitația neîncetată a implicării și vizibilității. Autenticitatea nu mai este ceva de găsit, ci ceva de fabricat, interpretat și monetizat. Nu există personaje stabile, ci doar bucla de feedback neobosită a fluxului.

Supravegherea, cândva o amenințare externă căreia trebuia să îi rezistăm sau să o criticăm, este acum o experiență internalizată, estetizată. Panopticonul nu mai apare deasupra; îi oferim de bunăvoie un loc în primul rând pentru propriul nostru colaps. Artistul, odată creatorul, a devenit atât asistentul, cât și sabotorul algoritmului. Adesea este dificil de spus unde se termină unul și unde începe celălalt.

În Schizotopia, expoziția nu mai este doar un eveniment – este o transmisiune viscerală, un mood-board colectiv pentru o societate aflată în colaps psihic. Această supraîncărcare senzorială nu este o expoziție a contemplării pasive. Este un climat, un spațiu în care privitorul trebuie să se confrunte nu doar cu arta, ci și cu sistemele care o generează. Viitorul a sosit deja – și suntem cu toții complici.

Creaţia lui Carnariu nu este doar o critică a condiției digitale; este condiția însăși, dezvăluită. Schizotopia este mai puțin o expoziție și mai mult o psihoză algoritmică, un spațiu în care suntem cu toții performeri în teatrul colapsului, prinși în sistemele pe care le-am construit.