INSUPORTABILA FRAGILITATE A FIINȚEI

Puține titluri de cărți m-au frapat cu atâta intensitate precum acela al romanului lui Milan Kundera Insuportabila ușurătate a ființei. De fapt, am construit propria mea versiune a acestui titlu, și anume Insuportabila fragilitate a ființei sau, în altă variantă, Fragilitatea de nesuportat a ființei. Mi s-a părut că fragilitate merge mult mai bine pe lângă ființă, sugerând, pe de o parte, ideea de vulnerabilitate iar pe de alta intrând în contradicție, oximoronic, cu insuportabilă. Atenție însă, fragilitatea nu înseamnă slăbiciune: cartea Doinei Cornea, care reunea textele difuzate la Europa liberă înainte de 1989, s-a intitulat Puterea fragilității. De asemenea, să nu uităm că fragilitatea poate fi asociată nu numai cu ființa umană, prin urmare cu ceea este impalpabil, evanescent, ci și cu lucrurile cele mai consistente, menite să dureze. Exemplul – dramatic – cel mai recent este incendiul care a distrus catedrala Notre Dame. Arta a izbutit să înfățișeze, nu o dată, frumusețea fragilității; istoria ne-a arătat însă adeseori cealaltă față a medaliei, adică fragilitatea frumosului.

Fragilitate, așadar, își intitulează Ștefan Câlția expoziția de la galeria ARTEP din Iași. Opțiunea pictorului ne determină să-i privim cu alți ochi pânzele. Iată, spre exemplu, fragilitatea lumii ca teatru în Spectacol cu nor galben: clovnul, dansatoarea – siluete delicate, aproape transparente iar deasupra un nor ce are, paradoxal, o anume consistență și care devine parte integrantă a decorului. Fata cu fustă roșie e o naiadă melancolică, buchetul de flori pe care îl ține în mână e o imagine emblematică a fragilității. Nu altfel sunt, într-un joc de irizări și transparențe, florile din Draperia roșie și Cană albă. În Aron, personajul – cu o expresie enigmatic-meditativă – duce  în mâna stângă o tavă pe care se află o cană (transparentă) din care răsar câteva flori delicate; în spatele său, pe rafturile lipite de un perete întunecat, alte căni – pete de culoare, iar în mâna dreaptă ține o plantă lungă, subțire, terminată într-o eflorescență de o finețe indicibilă. În Iarna din oglindă pictorul ne rezervă un efect de surpriză: regăsim personaje cunoscute, clovni, figuri feminine hieratice, una dintre aceste ființe are o oglindă unde însă nu se reflectă tabloul însuși, ca într-o clasică mise en abîme, ci apare un peisaj de iarnă, zăpadă imaculată și trei arbori golași. Chiar și în Drigane, tablou sumbru, cu patru animale masive înaintând greoi, câteva flori irump miraculos pe cerul de plumb. Calea este, dimpotrivă, o revărsare de lumină: zăpada, alt simbol al fragilității, al efemerității, are drept contrapondere copacul din mijloc și crucea care, semnificând statornicia în credință, indică drumul cel drept.

O compoziție superbă și tulburătoare este Iarnă în Transilvania. Regăsim întinderea imaculată a zăpezii, cerul albicios, copacii desfrunziți, frunzele uscate, gata să cadă și ele, ale  arbuștilor. Dar centrul de greutate al tabloului e în altă parte. În fundal, o căsuță, pereți văruiți în alb, acoperiș acoperit de zăpadă, alături – practic lipită de ea – altă căsuță, cu pereții – prin contrast – de un albastru intens. Imaginea îmi aduce irezistibil în minte o secvență celebră din romanul lui Proust În căutarea timpului pierdut, volumul Prizoniera. Unul dintre personajele emblematice ale cărții, care ilustrează măreția actului creator, scriitorul Bergotte, se duce, deși e suferind, la o expoziție Vermeer organizată în capitala Franței, pentru a revedea tabloul Vedere din Delft. Îl frapează acum un detaliu, un fragment de zid pictat în galben („petit pan de mur jaune”). Vede în el o reușită absolută a artistului, rezultat al întâlnirii fericite dintre știință și rafinament. Așa ar fi trebuit să fie, densă, concentrată, și fraza mea, își spune Bergotte care, după această intensă trăire estetică, se simte rău, își pierde cunoștința și nu mult după aceea moare (o moarte relativă, pentru că rămân cărțile sale: non omnis moriar, spunea – ne amintim – poetul). În ultimul volum (Timpul regăsit) al romanului proustian, care consacră triumful artei asupra timpului, întâlnim și această definiție lămuritoare: „Stilul pentru un scriitor, precum culoarea pentru pictor, e o chestiune nu de tehnică, ci de viziune”. O observație pe care o găsesc potrivită și „micului fragment de zid albastru” al lui Ștefan Câlția. Cu deosebirea că, pentru „viziune”, pictorul folosește – sper să nu mă înșel – termenul de „stare”. Cel puțin așa reiese dintr-un interviu acordat lui Cristian Pătrășconiu: „… temele sunt în mine, în viața mea. La început, ele veneau cum vroiau. După ce mult meșteșug a fost însușit, ți le rânduiești, ți-așezi tu temele. Pe de-altă parte, eu nu am neapărat teme  pe care le pictez. Eu am stări” (România literară, nr. 21, 2019).

 Fragilitatea trebuie numaidecât pusă în legătură și cu motivul tematic al zborului. În Aerul și visele (L’Air et les songes, 1943; în franțuzește cuvântul „songe” este mai expresiv și mai polivalent decât „rêve”) Gaston Bachelard vorbește despre „visul zborului” care este supus unei „dialectici a  relației dintre ușor și greu” ceea ce antrenează alte raporturi antinomice  (bucurie – tristețe, elan – oboseală, speranță – regret etc.). În psihanaliză, zborul este un simptom al dorinței. Bachelard este interesat mai curând de „psihologia ascensională” și găsește exemple ilustrative la câțiva mari scriitori. La Shelley, de pildă, imaginile poetice ne ridică, ne fac – ca prin miracol –  ușori, sunt esențialmente aeriene deoarece nu au decât un ax de referință, axul vertical. La Rilke filosoful găsește versuri intens sugestive, precum acestea: „…ceruri invizibile/ ceruri indicibile se află/ deasupra peisajului interior”. Dar motivul ascensional îl implică, simetric, și pe acela al căderii. În tabloul Dealul Zburătorului, postura personajului se situează în zona ambiguității, a indecidabilului: zborul poate fi la fel de bine o prăbușire, o cădere. Dealul e acoperit de zăpadă, în prim plan copacii sunt siluete negre, în fundal ei sunt acoperiți cu promoroacă, într-un contrast bacovian („copacii albi, copacii negri”…). Să fie, așadar, zborul personajului un zbor frânt, un elan retezat?

Dochia reia tema zborului care este de această dată plutire inefabilă, într-un decor construit din nou contrastant: copacul negru, desfrunzit dar în prim plan ne frapează o eflorescență exuberantă. Personajul, de o gracilitate diafană, cântă la un instrument el însuși delicat și fragil. Albul e tonalitatea predominantă a tabloului, un alb pe care sunt aplicate tușe fine de albastru și galben. Ai zice că ne aflăm (și) aici în acea anti-lume de care vorbește Bérenger, protagonistul piesei lui Eugen Ionesco Pietonul văzduhului (Le piéton de l’air, 1963), superbă și tulburătoare variațiune pe tema zborului: „…Ai putea, totuși, să-ți faci o vagă idee despre lumea aceea uitându-te la turlele unui castel oglindit în apă, la o muscă umblând pe tavan, cu capul în jos, la un scris de la dreapta la stânga sau de jos în sus, la o anagramă (…), la un jongleur, la un acrobat sau la razele soarelui refractându-se, frângându-se, dezintegrându-se într-o pulbere de culori după ce-au străbătut o prismă de cristal, ca să se reconstituie apoi, așa cum vedeți, pe zidul acesta, pe ecranul acesta, pe chipul tău, într-o lumină strălucitoare, unitară … și de-a-ndoaselea…” Bérenger redescoperă știința și voluptatea zborului, un act ce ar trebui să fie absolut natural dar pe care omul, din păcate, l-a uitat: „Să zbori este o nevoie de care omul nu se poate lipsi.(…) La fel de strict necesară și de firească precum respirația.(…) Sunteți nefericiți fără s-o știți. Din asta se trage nevolnicia omului; din faptul că nu poate să zboare, că a uitat să zboare”. 

Desigur, nu putem trece cu vederea că, finalmente, zborul lui Bérenger e un eșec. El ne descrie călătoria lui cosmică în imagini apocaliptice: „…pământul se crapă… Munții se prăbușesc, oceane de sânge… noroi, sânge, noroi… (…) milioane de universuri care dispar, milioane de aștri care explodează …(…) pustiuri de gheață, pustiuri de foc încrâncenându-se unele împotriva celorlalte și îndreptându-se spre noi…” ș.a.m.d. La Ștefan Câlția, chiar dacă asociat fragilității, zborul sugerează, dimpotrivă, speranță, aspirație către altceva. Trebuie din când în când, spune pictorul în interviul menționat mai sus, să arăți răul, „pentru ca oamenii să îl vadă și să se ferească – aveți grijă că puteți cădea, puteți cădea în această groapă”. Iar ca să nu te  întâlnești cu răul, lumea trebuie umplută cu bine. Acesta este sensul adânc al picturii lui Ștefan Câlția.


de Alexandru Călinescu