MEMORIA SPAȚIULUI 2

Este un video performance prin care eu însumi mă întorc, după mai bine de patruzeci de ani, în spațiul copilăriei dintr-un univers profund rural: casa bunicilor. Aici mi-am trăit primii ani din viață cu tot ce presupune asta: mi-am cizelat primele simțuri, mi-am format primele impresii, am trăit spaimele primare, am experimentat bucuria de a descoperi natura… am făcut totul pentru prima oară. În toți acești ani, am revizitat acest loc doar în vise și amintiri, singurul mod în care este încă însuflețit de prezența bunicilor.

Vă spun o poveste personală, iar ea spune istoria unei generații.

Urbanizarea forțată din anii comunismului a însemnat mutarea a milioane de oameni din zona rurală în orașele nou construite de regimul comunist. Tinerele cupluri erau încurajate de stat, prin Decretul 770/1966, să întemeieze familii. În același timp, erau obligate la muncă asiduă, în numeroasele fabrici ale României, pentru atingerea obiectivelor economice trasate de partidul comunist.

În acei ani, tinerele mame aveau concediul de maternitate de trei luni, la capătul cărora își încredințau pruncii bunicilor, care deveneau astfel părinți surogat. Această strategie de supraviețuire socială în comunism a fost practicată la scară largă, astfel că o generație întreagă de copii născuți la oraș și-a trăit copilăria departe de părinți, care îi vizitau de câteva ori pe lună.

Am fost unul dintre copiii care îi spuneau bunicii mamă și mamei mămică.

Dar copilăria la țară a avut magia ei: am crescut liber, am mers desculț prin iarbă și praf, am trăit fiecare anotimp cu nuanțele lui și am contemplat peisajul în permanentă schimbare, am fost parte din viața satului, cu ritmul lui ciclic, impus de relația directă cu natura.

Spiritual, am fost modelat de bunici, într-un mod aparte. Am învățat frumusețea unui trai simplu călăuzit de pilde, superstiții și învățături străvechi.

Pentru bunicii mei casa a fost axis mundi, un univers construit de mâna lor. Aici au avut loc toate evenimentele majore ale vieții lor, nașterea copiilor, botezul, nunta.

Urmaș de răzeși împroprietăriți după lupta lui Ștefan cel Mare la Vaslui, bunicul a fost conștient de valoarea proprietății lui, despre care spunea că o să o vindem pe un pachet de țigări.

Abandonat după dispariția bunicilor, revizitez astăzi spațiul copilăriei, degradat de timp, invadat de vegetație și compun o instalație în curtea casei din elemente de mobilier redescoperite la fața locului, după o imagine din vis.

Am stabilit ca punct de plecare un vechi obicei de la sat, legat de dispariția cuiva din familie – acoperirea oglinzii – gest ritualic ce se practică pentru ca sufletul să nu rămână captiv în casa unde a trăit. Plecând de la acest obicei străvechi, inventez un ritual de despărțire, o spirală a timpului întoarsă către toate cele întâmplate la vârsta inocenței și retrăite acum, cu ochii minții unui adult.

Poate cele mai de preț obiecte pe care le-am găsit în casa părăsită sunt covoarele cu monogramă țesute de bunica. O țin minte lucrând la război iarna, înconjurată de alte femei din sat. Pictând aceste covoare în lucrările mele, am trăit o revelație: universul rural este marcat de o uimitoare creativitate! Chiar și fără o educație estetică, oamenii cultivă în permanență forme artistice. Ștergarele, scoarțele, pânzele  brodate, lucrăturile din lemn, sunt toate intenționate ca  obiecte de uz casnic, pe care oamenii de la sat le fac cu mâna lor din rațiuni practice, însă procesul lor de creație provoacă mereu expresia artistică.

Și de aici începe Memoria spațiului – călătoria mea.      


de Felix Aftene