Dacă precizia arhitectului, inspirația artistului și sensibilitatea poetului s-ar întâlni în același punct, punctul acesta ar fi începutul poveștii sculptorului Virgil Scripcariu.

Aș vrea să pot folosi cuvinte mari despre Virgil Scripcariu, dar el, în sine, îți transmite o modestie și o grijă față de alteritate care oprește orice exces, fie el lexical sau curatorial. Este modestia artistului care a înțeles fragilitatea trecerii noastre și poartă pe umeri răspunderea traducerii acestui înțeles în artă. Este grija sculptorului care redă în piatră, ipsos, lemn, metal, prezentul și trecutul pentru un viitor care va avea, poate, alte repere valorice. Este fermitatea bărbatului, soțului, tatălui care împacă inspirația sculptorului și entuziasmul căutării artistului cu prozaicul vieții într-un sătuc din apropierea capitalei – un fost sat de olari unde ridică încet, dar fără urmă de îndoială, un Muzeu-Atelier dedicat lutului ars.

Pe Virgil îl descoperi în lucrările lui presărate în diferite orașe ale țării – sculpturi „de for public” care vorbesc despre el, în egală măsură în care vorbesc despre noi. Vorbesc într-un fel lăutric, lipsit de cuvinte – cel mai potrivit mod de a-l introduce pe Virgil Scripcariu iubitorului de artă.

Tudorița Șoldănescu