Ce e absolut miraculos la Ștefan Câlția este discrepanța uluitoare dintre fragilitatea artistului și incredibila forță a picturii sale. Sigur, am putea privi și din unghi complet opus, și am vedea delicatețea figurilor din tablourile sale contrastând cu imaginea impunătoare a pictorului. Dar dacă am avea forța să nu încadrăm nici artistul, nici opera sa într-o categorie aparte?

Eu personal văd un om extrem de sensibil care a avut tăria de a-și găsi, într-un parcurs îndelungat și natural sinuos, cel mai firesc mod de a-și exprima temerile, explorările, mirările, căutările, credința, speranța. Eu nu văd arlechini sau ierburi în lucrările lui Ștefan Câlția, nu văd căsuțe albastre sau dealuri pustii, nu văd figuri subțiratice, umbre diafane sau profiluri diavolești – eu văd, sau mai precis simt, o stare de spirit în continuă schimbare. Și mai văd o incredibilă forță de a continua.

Nu e perseverența celui care trebuie să demonstreze, să ajungă, să ducă la capăt ceva ce și-a propus – și poate a și uitat pe traseu de unde a plecat. E menirea lui Ștefan Câlția de a se împlini – ca om și artist, în egală măsură.

Tudorița Șoldănescu